Treci prin focuri, ploi, plictiseli...treci prin descoperiri, renașteri, bucurii nu conteaza.Tot singur treci prin ele. Asta e, așa e viața.Ce apuci să povestești prietenilor, apuci, ce nu apuci, asta e. Oricum reușești să transmiți doar o parte. Ei ar înțelege mai mult doar dacă ar fi alături de tine.

În rest încerci să îți umpli timpul, să îți menții deciziile și să nu le mai deoparte. Înveți de multe ori și uiți de mai multe ori... Ai atâtea șanse să nu îți ratezi șansa dar parcă vrei să faci asta dinadins. Încerci să nu lași pe nimeni să îți cunoască lupta pentru că este totul o mizerie iar de cele mai multe ori îți reușește asta dar instantaneu parcă mai urci o treaptă către cer, asta traducându-se în limbaj uman cum că tu ai o viață frumoasă și ușoară, în comparație cu a lor.

Dar de unde atâta dorință de a reuși? De ce nu pornim de la idee că viața e cumva liniară, sau mai degrabă sinusoidă? Urci ce urci dar apoi musai trebuie să cobori, apoi cobori, cobori, uneori in modul cobori mai mult decât ai urcat ultima dată, dar tot pe acolo rămâi, în aceeași zonă te afli. Tot cu tine ramâi, te iei de mână fix de acolo de unde te-ai lăsat și rămâne la decizia ta dacă te lupți să urci sau te lași să cobori.

Dacă ai norocul să dai peste un prieten pe care îl simți aproape de sufletul tău, ba mai mult, care încearcă să urce la fel ca și tine cu atât mai bine, pentru că îți dă impresia că nu ești singur. Dar tu tot rămâi cu drumul tău, vorba aia ”nu e nimeni să te ajute. Cine poate să te ajute?”

Mai sunt persoane care au reușit în lupta lor și parcă din când în când îți mai răcoresc sufletul tău încins și obosit, care pare neoxigenat. Suflet ai cărui plămânii au ieșit în concediu.Iar cum în concediu este atât de bine, de ce ar avea ei chef să revină la datoria lor din moment ce își permit să stea cu burțile lor mari și gelificate la soare? E vacanța lor! Din moment ce își permit să rămână acolo unde se simt atât de bine pentru ce Dumnezeu să se întoarcă la acel ognaism lipsit de vlagă? Este logic și plin de sens comportamentul lor. Nici eu, dacă aș fi în locul lor, nu m-aș întoarce la locul de muncă. Eu m-aș întoarce la locul de muncă doar dacă șeful meu ar face eforturi să transforme acel loc de muncă în ceva plăcut, în care folosul si ajutorul oferit de mine să fie vizibil și important, să mă simt în largul meu, să nu existe colegi bârfitori sau care pierd vremea pe bani câștigați, culmea, bani la fel de mulți ca ai mei.

E atât de bine cu burta la soare...m-aș întoarce doar dacă m-ar implora.În genunchi plângând.

Dacă ar gândi plămânii mei la fel ca și e mine ar fi chin și jale pe pamânt. Pe întregul pamânt, în întregul univers care nu e mic deloc.

Ferește-te de exces, poartă-te cumpâtat, acționează cu responsabilitate. Do not screw it up.Keep it together. Așa spune lumea că e bine. Mă disperă lumea!!! De unde știe această lume că așa trebuie să te comporți în viață?De ce există în bible toate acele legi pe care trebuie să le pui pe perete și să le citești și să le respecți tot timpul? Poate ca să nu treci prin tot ce a trecut respectivul/-a care a trecut prin toate astea. Foarte probabil.Dar iata ca toate astea raman in picioare chiar daca se stie atat de bine ca experienta proprie are o memorie mult mai buna decat toate teoriile puse si explicate atat de frumos. Dar oricum am invatat eu singura, pe pielea mea fina, sensibila si fara cosuri, despre memoria fiecaruia, pentru ca pana la urma urmei nu e mare diferenta intre ele. La fel de bitchy sunt amandoua.

Memoria experientelor pe piele proprie este parca o ciocolata pe care o savurezi. Momentele in care te abtii sa mananci ciocolata sunt momentele in care te abtii sa faci prostii, sa incalci reguli/legi; urmeaza momentul in care totusi incepi sa gusti din ciocolata, astea fiind momentele in care incepi sa faci prostii; apoi evident mometele in care nu poti sa te mai abtii din mancat, in care simti acea placere care parca nu te mai lasa sa te opresti, gen ”cea mai grea operatie pe creier?” iar raspunsul ar fi unul atat de urat incat o sa schimb sensul propozitiei, si anume deci momentele in care incepe sa iti placa starea de nerespectat nimic. In fine, evindent, urmeaza sa te uiti in oglinda si sa te vezi cam cat esti si trebuie sa te lasi de ciocolata, deci trebuie sa revii in lumea normala plina de reguli and blablabla.

Apoi mai exista si memoria lucrurilor pe care le inveti din carti. Aici, pentru a exista totusi o oarecare invatatura pe care ai „digerat-o” si cu care sa ramai pentru mai mult timp, procesul nu prea se compara cu nimic din ce e facuta ciocolata. Este mai degraba opusul ei, deci cum sa te inveti cu un regim alimentar sanatos.

In fine, ambele memorii sunt nesimtite prin definitia lor iar perspectiva in care sunt privite ar trebui sa fie cu totul alta.

Zilele astea am mai invatat, intr-un mod foarte dur si barbar, dar totusi am invatat, ca dreams comes true dar aceste dreams au o sansa de implinire. O singura sansa pe care daca o ratezi o sa iti dai seama cat de loser esti, ai fost si continui sa fii. Si nu e ca si cum ai vis, vrei sa ti se indeplineasca, apare aceasta sansa minunata, o ratezi si cu asta basta.Nuuu!Nici vorba. Sansa asta poate sa fie pe cat de minunata pe atat de mizerabila, incat iti da impresia ca dupa ore in sir de ratacire pe marea Mediterana, unde nu ai nici vesta de salvare, nici apa de baut, nici nimic apare „tita mareeee!” o minunata barca dar in care nu poti sa te urci nicicum. Uite catamai barca cat de minunata e iar tu cat esti de idiot si cat de in gura mare poti sa arati asta.Poti sa incerci in toate felurile posibile, poti sa risti sa te bagi pe sub ea dupa sistemul „uite ditamai efortul pe care il fac pentru a te descoperi”, poti sa te dai oricat de destept sau sa arati plenitudinea ta de idiotenie, ca aceasta barca nu te primeste. Poti sa ii faci si un spectacol acvatic, sa faci sincron cu tine insuti, raspunsul ramane nu. Iar tu, repet, in marea ta de idiotenie in care te scalzi, incerci din nou si din nou, sperand ca o sa te primeasca.

Fie, incerci o data, de doua ori, vezi ca nu poti, apăi mergi domne mai departe si intelege si tu o data pentru totdeauna ca dreams comes true dar cu o singura sansa! Nu e nicio tragedie...

Ca atat ma enerveaza si ma sacaie....tot sistemul tau de gandire la care ai muncit atata amar de vreme, pe care ai incercat sa il dezvolti,ti-ai consumat timp pentru el si el se darama intr-o clipire de gene.Te loveste asa frontal de nu-ti dai seama daca sa te bucuri sau sa plangi. Si apoi mai ramane doar o imensa gramada de moloz pe care aproape ca nu iti dai seama de unde a aparut si ce vrea sa insemne. E ca si cum te imprietenesti cu o vaca si ea incearca sa se urce pe tine de te sperie si te face sa tremuri de parca ai vazut o stafie!