Eram in camera de alaturi si ma enerva ingrozitor sunetul produs de televizor, pentru ca incercam sa invat, incercam sa iar note mari, incercam sa ajung la facultate.
Abia observam caldura obrazului ei, imediat dupa ce se trezea...simplitatea ei si neimportanta care si-o acorda....puterea ei de a incerca sa vada mereu si de pe cealalta parte....teama ei fata de ceva nou, fata de ceva rau...Sunt lucrurile ei pe aici, deci inseamna ca a fost pe bune pe aici, a fost pe aici cu mine. Am facut putine schimbari de cand nu a mai fost, sper sa nu se supere.
Toata atitudinea mea, toate incercarile mele tampite de mai bine, de a-mi dori mai bine, de a le dori mai bine, care atunci pareau total logice, acum mi se par doar tampite.Ba chiar, imi par ca o jignire adresata lor, de parca ei, toata viata lor, nu ai incercat in mod continuu sa le mearga bine. Sper sa nu se supere pe mine, eram putin tampita. Iar acum, pentru ca regret atat de mult, parca totul devine o tragi-comedie de proasta calitate.
Pai ce pot sa fac mai departe? Sa trag acelasi aer in piept pe care il trageam acum 2 minute, acum 2 ani, acum 10 ani, si sa merg mai departe. Poate o sa fie mai bine...
Nu mai citisem de ceva timp posturile tale. Este impresionant cat de mult s-au schimbat. În bine. Si in acelasi timp au ramas la fel. Profunde, dar acum mai mult ca oricand.
ReplyDeleteTrage aerul in piept. Lui nu ii pasa cine il inspira. Cine il expira. Unde se afla si ce temperatura are. Daca se misca vijelios sau sta linistit. Daca rupe copaci sau suporta viata. Se adapteaza mereu, e mereu aer. Fi ca aerul.