In seara asta am fost la paris. pentru o ora si jumatate am respirat paris, am trait frantuzeste, am mancat niste stridii frantuzesti fabuloase.Cea mai frumoasa parte a fost aceea ca totul s-a intamplat in limba romana. Nu a trebuit sa ne marginim in niciun fel. Spiritul nostru s-a intaltat si s-a coborat produnf, ne-am dat cu capul de pereti, am ras cu pofta, aproape am plans. Ne-am vazut viata pentru o secunda si intr-un infinit ne-am trait secunda. Am trait alaturi de Balzac si Hugo, alaturi de toate culorile frantuzesti, toata iubirea si moartea de acolo.
L-am ascultat pe Joe Dassin si am fost aproape de raspunsul "a fost frumos" la intrebarea "cum a fost in paris?"
 Si ne-am intors.
Cand ne-am intors parca eram cazuri din cer. Parca ne-a fulgerat. parca am trecut prin razboi.
A fost ca acele momente dupa ce tragi o cazatura. nu ai habar ce ti s-a intamplat, esti zapacit, nu iti amintesti la ce te gandeai inainte. nu mai stiai nimic. incerci sa iti amintesti ce a fost in acea o ora si jumate dar nu prea reusesti. este un gol care a fost umplut total.

sub cerul prea strain si prea inalt.

Bucuresti este oribil iarna, cand incepe sa se topeasca zapada. oribil. este ca o casa care are prea multe gauri in acoperis, ca o inchisoare in care se dezvolta mucegaiul. oribil..oamenii nu sunt rai, te ocolesc, te lasa sa treci dar orasul este oribil. primaria, conducerea. nu Bucuresti este de vina, este de vina creierul lui. El are un suflet bun.

mizerabila perioada. in viata mea, in strada mea, in drumul meu.
probabil stelele nu sunt asezate in regula in viata mea, luna nu ma lasa sa traiesc, nu pot sa traiesc nicicum. nu imi gasesc locul, nici macar daca as sta in cap nu as simti nimic. pot sa accept cu lejeritate daca trece un tren peste mine, o masina ma uda sa ma faca fleasca cu mocirja jegoasa din bucuresti. nu m-ar deranja absolut nimic.  nu imi place ce mananc, nu imi place ce beau. cafeaua e prea amara, prea dulce, prea multa dar parca imi e putin somn. visez ca omor oameni si nu am nicio remuscare cand ma trezesc. in principiu visez urat, nu am chef sa creez legaturi cu oamenii din jurul meu, ma simt complexata si speriata de multi, pe care oricum ii fac sa se simta ciudat in preajma mea. nu am chef sa respir, nu imi place aerul pe care il respir, nu imi place absolut nimic. nu ma regasesc, nu gasesc nimic de-al meu, mi-e dor de ai mei constant dar parca nu vreau sa ma duc la ei. ma simt goala, tampita. m-as saturat sa ascult muzica idioata, nu suport si nu inteleg de ce exista pe lume oameni ca Inna sau de genul ei si care, culmea, sa fie apreciata de multa, multa lume? Ea cand se trezeste dimineata si se uita in oglinda si observa ca are mai multe straturi de culori pe fata nu are nimic sa isi spuna? de ce accepta atatea lucruri doar pentru bani? m-am saturat de aceasta viata, vreau urmatorul nivel. simt ca nu o sa fiu in stare sa fiu angajata pentru mult timp, ce spun? nu pot sa imi gasesc ceva de lucru? dar daca imi gasesc, o sa fac fata si cu facultatea? cand stau intr-o sala de seminar simt ca as putea sa stau ore intregi acolo si sa invat, cand ajung in camera simt ca sunt in stare sa dorm ore in sir.
imi e dor de un fotoliu, de o canapea, de un covor. Imi e dor de o masuta, imi e dor sa gatesc, imi e dor sa alerg. nu mai vine odata primavara asta...
imi edor de zidurile de la apartamentul de acasa dar sunt sigura ca daca ajung acolo sigur o sa imi fie dor de bucuresti. imi e dor de teo.
am chef sa imi construiesc viata dar am atat de mult chef sa dorm. nu ma regasesc, m-am pierdut.
am chef sa imi fac prieten dar imi e atat de bine singura, cu programul meu lejer si fara prea multe angajamente. vin 1 martie, 4 martie,  8  martie. si apoi vine pastele, acea vacanta de paste oribila in care nu pot sa imi gasesc locul, pentru ca locul meu se afla la mii de km pe care nu am bani sa ii strabat.
imi e dor enorm sa am o mama care sa imi faca o cafea, pe care sa o vad stand in aceeasi camera cu mine, caruia sa ii povestesc ceva fara sa ma gandesc ca iar am vorbit multe minute si ramanem fara.
vreau sa muncesc ceva dar parca mi se blocheaza creierul cand sunt la fata locului. fac 20 de ani pentru putin timp si mental ma simt ca la 80. batrana facuta praf, incapabila psihic. inapta la orice. blocata intr-un moment pe care nu il gasesc. blocata intr-un moment care s-a pierdut sau care se ascunde de mine, sau pe care eu il vad foarte bine dar sunt atat de tampita incat nu imi dau seama de absolut nimic. Poate sa fie scris si undeva pe o hartie si cred ca tot nu mi-as da seama.
sunt anul 2, semestrul 2, deci doar la anul termin facultatea. "-ce ai facut tu? -cibernetica. -wow." da, wow, alta alegere mai proasta nu puteai sa faci?iar simt ca nu fac performanta, ca ratez o gramade de lucruri din bucuresti dar daca nu as face asta as spune ca dau prea multi bani pe prea multe lucruri de care as putea la fel de usor sa ma lipsesc.
nu vreau sa plec, nu vreau sa raman, nu vreau nimic si vreau totul. Vreau sa stau cu ai mei, dar ii vreau aici si asta ar insemna sa ratez o sansa se a ma stabili in madrid. dar acolo e recesiune, criza, d-astea. dar nu as putea sa plec eu peste cativa ani acolo daca e cazul?

dar de ce omul se schimba radical dupa ce i se intampla ceva iesit din comun? daca in capul nostru nu exista timp, raspunsul poate sa fie ca eul incearca sa devina pregatit pentru lucrul care tocmai i s-a intamplat, de fapt pentru lucrul care urmeaza sa i se intampla, dar care in realitate i s-a intamplat de mult timp.
realitatea nu e reala in cap.

prea putin acum. dar daca ar fi mai mult, ar fi prea mult.
acum nu e bine, dar nici daca ar fi ceva diferit nu ar fi mai bine, poate mai rau.
deznadejde.
sentimente de lupta, care nu ii preda niciodata armele, niciodata niciun rezultat, doar o continuitate de rezistenta.Oamenii acum sunt superbi, acum sunt oribili, acum sunt indiferenti. tu ramai tu, tu ramai tu cu tine 2 de ore, sapte zile pe saptamana. mereu, mereu in fiecare zi, un an intreg. cum ar fi sa traiesti cu altcineva in acest ritm? ar fi criminal, dar nu ai sansa sa spui ca nu ai avut timp. nu stiu cum este permis sa se foloseasca " nu am timp". pai daca tu pentru tine nu ai timp sa te gandesti la ce ai nevoie tu, atunci cam cine ar trebui sa faca acest lucru in locul tau? Dumnezeu? Sunt sigura ca are lucruri mai bune de facut, in afara de a ajuta lenesii. Da. lene, lenevie, leneveala, lene. da, recunoscuta. si? ce schimba acseasta acceptare? in psihologie cica este atinsa nu stiu ce treapta si asta iti permite in nu stiu ce fel sa evoluezi..Prostii. lenea acceptata sau nu, tot lene iti este. nu se transforma in nimic daca nu faci ceva ca sa se transforme.
ma blochez mereu la aceasta propozitie. "nu am timp. nu sunt pregatit." pai de ce? cine ne conduce de nu avem timp? cine ne foloseste timpul astfel incat sa nu mai avem timp pentru noi? cred ca omul uita. uita multe lucruri, uita chiar si de lucrurile pe care le are, culmea, tine minte mai degraba lucrurile pe care le-a pierdut.

Am mai observat o reactie umana tot timpul, la orice persoana care se poate incadra in ce urmeaza sa spun, si anume omul se schimba total si ireversibil, devine puternic, devine frumos imediat dupa ce trece printr-o tragedie sau printr-o drama. Toate persoanele puternice pe care le stiu,  stiu despre trecutul lor ca nu a fost unul usor. Si greutatea nu a stat in perioada in care aceasta s-a schimbat. Nu. Greutatea a fost atunci cand a avut loc o pierdere, un accident, ceva extraordinar. Restul oamenilor sunt... oameni normali. Mai sunt unii oameni care nu au neaparat o poveste extraordinara dar au deveni puternici pentru ca au trait acel sentimentul de pierdere, de intamplare total nepregatita din viata altcuiva, atat de intens incat si-au indus cumva ideea ca lor li s-a intamplat si astfel a venit schimbarea.

Cred ca nu exista actor care sa nu fie radiant, sa nu fie deschis la minte, care sa nu spuna lucruri iesite din comun. de ce? pentru ca, prin meresia lui, el are sansa sa treaca prin mai multe vieti, are sansa sa traiasca ca un mizerabil, ca un imparat, ca un doctor, ca un caine. Si atunci, in capul lui, experienta lui care este unica, cea care se uneste si viata persoana, si profesionala si interioara, deci cea care creeaza eul devine imensa si il elibereaza. si astfel in face frumos, puternic, liber.

Ne cumparam lucruri scumpe de care ne e drag dar traim mereu cu grija sa nu pierdem ce  tocmai ne-am cumparat. cate putem sa ratam, in fiecare zi, in fiecare minut.

nu o sa traiasca altcineva in locul nostru. :)

Aproximativ o ora pe zi, o zi pe saptamana. Aproximativ 100 minute pe luna, uneori putin mai mult dar duce la cost imens. atat.
in rest, mai mult in interior, mult mai mult in interior decat in exterior.
planuri mari, multe, de multe ori mai goale decat pline. deci totul urmeaza sa vina, totul se construieste, totul aici, acum. dar nimic acum, totul in viitor, in gandire, in vis. In vis care se spulbera, in realitate, in devenire. zdrob.
Singuratate dar plenitudine. singuratate amara pentru ca nu e indeajuns pentru  si pentru. Plenitudine pentru ca se simte dar nu se poate exprima. liniste orbita de sentimentul de liniste apasatoare. liniste careia nu ii este permisa intrarea, simtirea.
prezent acceptabil, "hai lasa ca fac asta si dreg asta si reusesc eu", gol. gol care nu este umplut de putere pentru ca ea lipseste. pentru ca si ei ii este teama sa existe, ii este teama de ce o sa creeze. pierdut in gandire, pierdut la jumtate, de sfarsit si de inceput si tot asa, tot timpul la inceput sau la sfarsit, niciodata la mijloc.
gandul. gandul intotdeauna prezent, intotdeauna puternic. intotdeauna puternic. intotdeauna. dar gandul se hraneste, are nevoie de prezenta, nu stie ce inseamna minciuna dar nici nu accepta nicio forma mincinoasa a ei.
dor.

I am back on track! Ha!
Cam 3 luni au trecut de cand nu am mai scris nimic..don`t worry, be happy!


What if amprenta lui Dumneuzeu asupra noastra este asemenea unei urme pe nisip cu pietricele, acestea lasand santuri si dare, cu o anumita directie si anumita adancime?